Free_Watchdog Blog

Articol publicat in: Mass-media, Politica, Tehnologie

Ceea ce ar fi trebuit, să fie doar o revoltă de iasomie sau cel mult de… ciuboţica cucului împotriva liderului libian, Muammar Gaddafi, s-a transformat într-un infern, un sângeros război civil cu implicare internaţională! La o privire sumară, se repeta, în  Nordul Africii și Orientul Mijlociu, scenariul revoluţiilor de “… catifea” din fostele state comuniste ale anului 1989. Singura diferenţă părea să fie doar aceea că, dacă în ‘89, Noua Ordine Mondială era încă în pregătire, astăzi,… o trăim din plin! Se pare că aveau dreptate și cei care spuneau că războaiele mondiale vor dispărea, în viitor fiind acceptate doar conflictele regionale,. Astfel, revoluţii, ca cea tunisiană, de “iasomie” și apoi egipteană au provocat în zonă, prăbușirea unor regimuri și dinastii vechi de zeci de ani. În Tunisia președintele, Zine el-Abidine Ben Ali, a cedat după o “domnie” de 23 de ani. Președinte al Egiptului din 1981, Hosni Mubarak a demisionat și el în 11 februarie, după 18 zile de proteste vehemente ale opozanţilor. Nu sunt departe nici dinastiile din yemen și Bahrein. În Yemen, de exemplu, în urma protestelor din ianuarie, pe modelul Mubarak, președintele Ali Abdullah Saleh aflat la putere din 1990 a promis că nu va mai candida, după expirarea mandatului, în… 2013. Dar, protestele nu au incetat nici azi… Un alt exemplu: unul dintre cei mai importanţi aliaţi ai SUA, în zonă, regele Abdullah al II-lea, aflat la conducerea Iordaniei din 1999, confruntat cu o gravă criză economică, a avut și el de înfruntat protestele populaţiei în ianuarie – februarie 2011.  Printr-o  mișcare inteligentă, Abdullah al II-lea a demis întregul cabinet, în frunte cu primul ministru, reușind să limiteze astfel tensiunile sociale. Nici președintele algerian, Abdelaziz Bouteflika aflat la conducerea ţării din 1999, nu se simte tocmai bine, din punctul de vedere al liniștii sociale.

Element agravant în tot acest contest: libia este acum în flăcări, la propriu! Tara pe care colonelul muammar gaddafi o conducea cu mână de fier din 1969, după ce a preluat puterea printr-o sângeroasă lovitură de stat. Haosul libian s-a accentuat în ultimele săptămâni de proteste antiguvernamentale. Iar infernul a atins apogeul în momentul în care autorităţile de la Tripoli au trimis avioanele pentru a bombarda zonele controlate de rebeli. Cât despre, cine sunt rebelii și cine sunt susţinătorii lui Gaddafi, e foarte greu de spus intr-o ţară cu o organizare… tribală: 140 de triburi și clanuri. Astăzi vorbim deja de zeci de mii de victime, morţi și răniţi, în rândul combatanţilor, dar și în rândul populaţiei civile, căci, în urma Rezoluţiei 1.973 a ONU, forţe armate ale Statelor Unite, Franţei si Marii Britanii, constituite într-o “coaliţie de voinţă” (de conjunctură, i-aș spune) , au lansat primele atacuri cu rachete asupra Libiei.

avioane militare franceze survoleaza teritoriul libian non-stop. După lansarea primelor 110 rachete Tomahawk, amiralul M. Mullen declara, că “raidurile aeriene au avut succes”, iar premierul britanic, D. Cameron îl completa spunând că bombardamentul a fost necesar, legal și corect”. Iar obiectivele vizate ar fi fost doar centre de control și comandă ale guvernului libian. In același timp forţele loiale liderului Muammar gaddafi bombardau intens localitatea Misrata. Preventiv, Gaddafi i-a avertizat: pe secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon, pe președinţii american și francez, Obama și Sarkozy și pe premierului britanic Cameron: “Dacă veţi interveni în ţara noastră, veţi regreta!” Cred că, doar aceste scurte declaraţii și informaţii de ultimă oră sunt suficiente pentru a vorbi deja despre un “Irak Reloaded”! Iar sinonimia cu ceea ce s-a întâmplat în Irak nu este deloc întâmplătoare, chiar dacă acum, atacul forţelor coaliţiei asupra Libiei nu poate fi atribuit NATO. Căci, deocamdată, Alianta Nord-Atlantică abia a luat in discutie problema libiană. Se așteaptă și o decizie la acest nivel. Dar, regimul libian are cam aceleași caracteristici ca și cel al lui Saddam Hussein: islamic, totalitar, bogat în petrol, dur, tolerat de marile puteri… Mai mult, în câteva cuvinte, paradoxul este cel cu care ne-am obișnuit: chiar cei care au provocat tămbălăul, vin acum să aducă… pacea. (!!!)

Colonelul Gaddafi a chemat și el poporul libian “să lupte pentru apărarea patriei”, atenţionându-i pe aliaţi că “Veţi aduce iadul, însă vom lupta împotriva voastră dacă veti continua. Nu vom permite să cuceriţi acest teritoriu pentru că suntem pe pământul pe care Dumnezeu ni l-a dat. Va fi un război lung.”, adăuga el.

În ceea ce privește opinia internaţională, asupra evenimentelor în Libia, constatăm din nou, lipsa de coerenţă a marilor puteri. Nici măcar principalele cancelarii occidentale nu vorbesc aceeași limbă în cadrul ONU. Să amintim aici, că Franţa s-a grăbit să recunoască oficial autoritatea Consiliului National Libian de Tranziţie, al opozitiei, dar și că Berlinul, de exemplu, a avut o reacţie moderată în această problemă.. Astfel, cancelarul german Angela Merkel considera, pe bună dreptate, că este nevoie de o poziţie europeană comună în ceea ce privește situaţia din Libia. Se mai știe că intervenţia militară a forţelor americane, britanice și franceze în Libia lui Gaddafi, susţinută de state ca Italia și Spania a iscat critici din partea Indiei, Turciei și Ungariei și mai ales a Ligii Arabe. Era normal! În același timp, Rusia a cerut coaliţiei să înceteze să recurgă la forţa, folosită “non selectiv”, cu victime în rândul civililor, iar Bulgaria a urmat îndeaproape această pozitie. Germania și China s-au abţinut de la votarea Rezoluţiei 1.973 a ONU. Doar autorităţile române, ca de obicei, dau dovadă de o crasă lipsă de profesionalism.  Însuși, președintele Băsescu a comis-o chiar la ultimul Consiliu European, prin declaraţia sa care dezaproba hotărârea luată în “chestiunea libiană”, de aliaţii tradiţionali ai României: Franţa si SUA. Ori, nici până acum n-am reușit să aflăm, ce ar trebui să primeze între: războiul personal al lui Băsescu cu Sarkozy, măcelul pe cale să se întâmple în Libia și interesele legitime ale unei Românii, faţă de care Gaddafi (sau “Gogu”, cum îl alintau românii prin anii ’80) încă mai are datorii. Încă de-atunci, prin RomPetrol si Arcom românii produceau plusvaloare pe teritoriul libian. Pentru cei care nu știu, la orice sondă prospectată și forată de români, prin RomPetrol,  aveam dreptul la un procent (8-10%) din extracţia de ţiţei până la epuizarea zăcământului. Zeci de milioane de dolari, pe care nu le-a recuperat nimeni… Iar poziţia oficială a României, nu poate neglija acest aspect! Desigur, s-ar mai putea pune și întrebarea: ce companii vor exploata ţiţei și gaze in Libia postconflict?… Dar e cam devreme pentru asta…

Răzvan Huzuneanu

~ by free_watchdog on martie 22, 2011 . Tagged: Democracy, international, NATO, news, politics